fără început şi fără sfârşit e sufletul meu, înalt şi lat ca şi văzduhul
necuvântător ca şi păsările cerului
şi isteric ca şi apele ploilor de vară
sufletul meu ascultă tainele lucrurilor şi le strigă apoi înapoi pe sunete vii
alintându-le prin primavară,
scormonind cu ele pământul reavăn de iubire nedospită în flori
ridicându-le în soare timpuriu
în forme virgine şi calme
seminţe ce aşteaptă să germineze în lumină,
sufletul meu cuvântă ascuns şi tainic legende spuse doar de apele adânci
pruncilor de lapte botezaţi pe apele solomonarilor
când Cerul îşi numără fii sub stele .
